Placerile gandirii

Plăcerile gândirii?  Da!
Este locul în care vă invit pe dumneavoastră să ilustraţi că bancurile, glumele, povestioarele umoristice, anecdotele, întâmplările şi multe dintre faptele de viaţă ale filosofilor, ironiile cu şi despre filosofi sunt compatibile cu actele "serioase" de gândire reflexiv-filosofică!

Motivarea acestei invitaţii este simplă şi de aceea nu voi insista. 
În primul rând, inventatorii filosofiei europene au reflectat liber fără morga universitară de astăzi. Era o filozofie fără haine de gală pentru că ei gândeau cu fruntea senină, cu voioşie şi degajare, cu înţelegere şi chiar cu duioşie pentru firea noastă omenească atât de înclinată către toate plăcerile vieţii terestre. Or, mai toţi filosofii trecutului au vrut să mai adauge o plăcere la celelalte plăceri, una ciudată şi unică în felul ei, anume, plăcerea fără obiect consumabil. Această plăcere este plăcerea gândirii, a jocului dezinteresat. Proprietatea ei singulară constă în faptul că sporeşte pe măsură ce se exercită. Gândirea se simte bine doar când se joacă cu sine şi nu atunci când urmăreşte scopuri practice, exterioare ei. Prin urmare, a spune că alianţa între actele de filosofare (reflecţia liberă de interes practic) şi umor este conaturală fiinţei noastre omeneşti, devine astfel o banalitate similară cu a spune că omul are două picioare. În fond, omul este singura vieţuitoare care râde şi acest fapt este generator de plăcere şi bucurie spirituală. 
Cum să uităm că Socrate, prin proverbiala sa ironie, ne-a învăţat că iscodirea lumii prin umor dezarmează de umori fiinţa noastră şi face spiritul liber şi apt pentru adevăr, deci pentru plăcere şi fericire?
În al doilea rând, încercările actuale ale filosofilor „serioşi” de recuperare a forţei de seducţie a filosofiei - văzută şi astăzi ca piscul cel mai înalt pe care-l poate atinge satisfacţia omenească - este poate cea mai memorabilă încercare de recuperare a gratuităţii şi ludicului gândirii în această lume tristă dominată de sălbăticia intereselor  egoiste.
Vă invit să vizitaţi două pagini de Internet ce trimit la doi mari filosofi analitici actuali, David Chalmers şi Daniel Dennett, ce şi-au propus să refacă vechea alianţă dintre filosofie şi umor. Autorii, cu un umor de subtext, specific lumii filosofice anglo-saxone pledează, urmându-l pe Nietzsche în multe privinţe, pentru constituirea unei "ştiinţe voioase", aptă să fortifice o atitudine stenică şi, deopotrivă, îngăduitoare în faţa vieţii. În fond, suntem nişte biete fiinţe rătăcitoare într-un univers care refuză să ne spună ce căutăm noi aici şi mai ales ce căutăm...dincolo.     
David Chalmers, autorul unei monumentale antologii de filosofia minţii după care învaţă astăzi milioane de studenţi din întreaga lume, a alcătuit şi o altă antologie, una a umorului filosofic pe care o puteti găsi la: http://consc.net/phil-humor.html.
Apoi, Daniel Dennett, un alt filosof al minţii cu cărţi traduse în întreaga lume, inclusiv la noi, este coautorul lucrării Philosophical Lexicon: http://www.philosophicallexicon.com/ care cuprinde şi multiple referinţe la „neseriozitatea serioasă” a filosofiei.
Prin urmare, postaţi umor filosofic fără umori!




17 comentarii:

  1. In viata sa de zi cu zi, Immanuel Kant,obisnuia sa ia pranzul inconjurat de oameni din inalta societate, cu care discuta probleme filosofice.
    Intr-o zi, se afla la masa in prezenta catorva doamne si a unor pofesori distinsi, printre care si un pastor englez. Acesta, afland din intamplare ca filosoful german si-a trait viata in totala abstinenta fata de femei, uimit de o asemenea performanta, il intreaba pe Kant:
    -Domnule Kant, de ce ati ales o asemenea viata de celibat?
    Auzind acestea, si privind in jur la doamnele care asteptau nerabdatoare "secretul" Kant dandu-si seama de delicatetea situatiei, raspunde zambind:
    - Este singurul mijloc prin care pot demonstra ca e posibila constiinta pura...

    RăspundețiȘtergere
  2. Adeseori obisnuim sa credem ca filosofii sunt o clasa aparte de oameni, absorbiti in totalitate de de munca lor, rupti de realitate, etc., uitand prea repede ca acestia au fost si sunt oameni ca si noi, ba uneori, avand o viata cu mult mai interesanta decat a noastra.
    A crede, deci, ca exista filosofi lipsiti de simtul umorului, inseamna a priva filosofia de tot ce are ea mai omenesc si mai frumos.
    Si daca a fi filosof inseamna a sta toata ziua incuiat in biblioteca cu nasul in carti rupt de realitate, ce erau oare un Descartes care a colindat lumea in lung si in lat traind fel de fel de peripetii, un Kant care se plimba in fiecare zi la ore fixe admirand lumea si natura in tot ceea ce are ea mai frumos? Ce erau oare Socrate si toti filosofii greci a caror distractie de toate zilele era discutia libera, a oricaror fel de probleme?
    Iata deci ca o lectie de filosofie este mai intai o lectie de viata. O viata in care sa stii cand sa zambesti si cand sa taci. Nu asta e oare lectia filosofiei?

    RăspundețiȘtergere
  3. Un ateu se plimba prin padure minunandu-se de frumusetile naturii:
    - Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!
    La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos si cu pofta de mancare. Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios... Tipul era atat de ingrozit incat la un moment dat se impiedica si cade. Ursul il apucase deja de un picior asa ca omul, paralizat de frica, racneste:
    - Doamneeee!!!. In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa din cer. Tipul, socat, auzi o voce:
    - Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice... vrei acum sa te salvez? Pot eu sa te consider credincios cu adevarat?
    Ateul se uita fix in lumina si raspunse:
    - As fi ipocrit sa iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai reusi intr-un fel sa devina ursul crestin?
    - Foarte bine. raspunse vocea. Lumina disparu, zgomotul padurii reveni.
    Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:
    - Doamne, binecuvinteaza aceste bucate. Amin.

    RăspundețiȘtergere
  4. O mostra de umor englezesc al deja clasicei "Monty Phyton" despre filosofi:


    http://www.youtube.com/watch?v=ur5fGSBsfq8

    RăspundețiȘtergere
  5. Aristotel, avea obiceiul de a filosofa alaturi de discipolii sai in timp ce se plimba, din acest motiv fiind numit si peripatetic. Intr-una din zile, in timp ce dezbatea o problema delicata alaturi de ucenicii sai, si negasindu-i raspunsul, le propuse acestora sa ia o pauza.
    Unul dintre discipoli, il intreba daca nu cumva in timp ce se odihnesc, ar vrea sa le vorbeasca despre tragedie. Aristottel ii spuse:
    - In timp ce ne plimbam, nu pot discuta cu voi decat metafizica. Ca sa am inspiratia necesara sa va vorbesc despre tragedie, trebuie sa mergem in gradina lui Epicur.
    - Pai de ce? il intreba tanarul...
    - Pentru ca cea mai mare tragedie a omenirii incepe cu un barbat si cu o femeie intr-o gradina, ii raspunse stagiritul...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Jenant...
      Aristotel habar nu avea despre balivernele iudeo-crestine.

      Ștergere
  6. Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie…

    Să vă explic care e conflictul între ştiinţă şi religie… Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
    - Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
    - Da, dle, spune studentul.
    - Deci crezi în Dumnezeu?
    - Cu siguranţă.
    - Dumnezeu e bun?
    - Desigur, Dumnezeu e bun.
    - E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
    - Da!
    - Tu eşti bun sau rău?
    - Biblia spune că sunt rău.

    Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o problemă pt tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. - Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
    - Da, dle. Aş încerca.
    - Deci eşti bun.
    - N-aş spune asta.
    - Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoana bolnavă, dacă ai putea. Majoritatea am vrea, dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu…
    Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
    - El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?
    Studentul tace.
    - Nu poţi răspunde, nu-i aşa? El ia o inghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
    - Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
    - Păi…, da, spune studentul
    - Satana e bun?
    - Studentul nu ezită la această intrebare: “Nu!”
    - De unde vine Satana?
    - Studentul ezită. De la Dumnezeu.
    - Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
    - Da, dle.
    - Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
    - Da!
    - Deci cine a creat răul?

    Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
    Din nou, studentul nu răspunde.
    - Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
    Studentul se foieşte, jenat.
    - Da!
    - Deci cine le-a creat?
    Studentul iaraşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
    - Cine le-a creat?
    Niciun raspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiti. Spune-mi, continuă el, adresându-se altui student, crezi în Iisus Hristos, fiule?
    Vocea studentului îl trădează şi cedează nervos.
    - Da, dle profesor, cred.
    Bătrânul se opreşte din mărşăluit.
    - Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pt a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Iisus?
    - Nu, dle. Nu L-am vazut.
    - Atunci, spune-ne, dacă l-ai auzit vreodată pe Iisus al tău?
    - Nu, dle, nu l-am auzit.
    - L-ai simţit vreodată pe Iisus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?
    - Nu, dle, mă tem că nu.
    - Şi totuşi crezi în el?
    - Da.

    - Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
    - Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
    - Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţă.
    Studentul rămâne tăcut pt o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.

    RăspundețiȘtergere
  7. - Dle profesor, există căldură?
    - Da
    - Şi există frig?
    - Da, fiule, există şi frig.
    - Nu, dle, nu există.
    Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacută.
    Studentul începe să explice.
    - Poate există multă caldură, mai multă caldura, super-caldură, mega-caldură, caldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii.
    - Vedeţi, dle, frigul e doar un cuvânt pe care il folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Caldura poate fi masurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absenţa ei.
    Clasa e învaluită în tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.
    - Dar întunericul, profesore? Există întunericul?
    - Da, raspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea, dacă nu întuneric?
    - Din nou răspuns greşit, dle. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva. Poate există lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeşte întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

    Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.
    - Ce vrei să demonstrezi, tinere?
    - Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie şi ea greşită.
    De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza. Greşite?
    - Poţi explica în ce fel?
    - Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul… Susţineţi că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamna să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, dle profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?
    - Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
    - Aţi observat vreodată evoluţia cu proprii ochi, dle?

    RăspundețiȘtergere
  8. Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi da seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevar.
    - Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator?
    Clasa murmura. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.
    - Ca să continuăm demonstraţia pe care o făceaţi adineaori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasă. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte în ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, dle – că nu aveti creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?

    Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. In fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde. - - Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu….
    - Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continuă studentul. Acum, dle, există răul?
    Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că există. Il vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumaratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
    La asta, studentul a replicat:
    - Răul nu există, dle, sau cel puţin nu există în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întamplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.
    Profesorul s-a aşezat.
    Poveste adevărată, relatată în cartea "Dumnezeu vs. ştiinţa", scrisă de Albert Einstein în 1921

    (Studentul era chiar Albert Einstein)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Irina (îi fi si Anastasia?): e jenant.
      De ce nu staţi voi pe forumurile creştine şi bântuiţi peste tot? Balivernele pe care le-ai lăbărţat mai sus sunt inepte în sine dar şi prin faptul că sunt puse pe seama lui Einstein care era ateu. Ştiu ca acest cuvânt vă face să tremuraţi; dar ai observat că proştii nu sunt atei? Spre exemplu americanii sunt foarte credincioşi; dar dintre academicienii americani 97% nu sunt credincioşi.
      Ştiu ce o să-mi răspunzi: că ei nu au trăire şi nu pupă moaşte. La aşa ceva nu o să mai comentez nimic.

      Ștergere
    2. nu stiam unde gasesc si eu un ateu mic si frustrat:))

      Ștergere
    3. De ce lipseste oare dragostea lui Dumnezeu din inima oamenilor? E cam zgarcit acest zeu... sau nepriceput... sau delasator... sau indiferent...

      Ștergere
  9. Leibniz, Newton, Herder, Goethe,- oameni care au purtat corespondente vaste, de ordinul miilor de scrisori. Daca oamenii acestia ar fi avut telefon, va puteti inchipui ce facturi ar fi avut de platit?

    RăspundețiȘtergere
  10. @ bistriz e usor sa folosesti cuvantul baliverne la orice auzi in stanga si in dreapta ... nu orice sofer stie sa mearga incet stimabile. Pasajul de mai sus e un punct de vedere ... ca era Einstein ca nu era, nu prea are importanta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. toata lumea asta este o galceava pe culori! bravo @ bistriz!

      Ștergere
  11. "această lume tristă dominată de sălbăticia intereselor egoiste."
    Esti trista? :)) ! A trait mai demult un baiat, pe care probabil l-ai studiat, care a explicat ca "lumea este data" el spunea ca este rea dintr-o perspectiva utilitarista. A mai trait un baiat care explica aceast spirit, impotriva caruia a luptat, de "decadence", impotriva instinctelor, a unitatii. Asta este un articol in care se regaseste acest spirit, al decadentului, al vietii in declin.

    RăspundețiȘtergere