duminică, 26 februarie 2017

Ediția din 3 martie 2017, Mintea, această enigmă perpetuă. Cum privește un fizician natura conștiinței?

dr. Cristian Presura 
De la somația pe care a lansat-o Newton: „fizică, ferește-te de metafizică” și până astăzi, dialogul dintre filosofie și fizică s-a dovedit a fi plin de asperități. Pe de o parte, filosofii susțin că fundamentele fizicii nu se află în fizică, ci în filosofie. Căci, în spatele calculelor și formulelor, a experimentelor și măsurătorilor stau concepte generale care nu sunt interogate și examinate. Mai mult chiar, fizicianul propune o cunoaștere cantitativă, cauzală și experimentală a fenomenelor materiale cercetate, dar nu se interoghează și cum este posibilă o astfel de cunoaștere. Posibilitatea însă, susțin filosofii, este mai presus de realitate, din moment ce un lucru este real doar pentru că are posibilitatea de a exista.
Pe de altă parte, fizicienii și toți practicienii științei, de altfel, își concep proiectele lor de cercetare experimentală fără ca în prealabil să citească lucrări de filosofie. Cercetarea efectivă nu ține cont de opiniile personale ale unui filosof sau ale altuia, chiar dacă unii dintre ei dovedesc competențe remarcabile în cunoașterea structurii și dinamicii unor domenii ale științelor naturii. Nu filosofia și opiniile personale opozitive ale filosofilor ghidează proiectele exploratorii individuale ale cercetătorului, ci tradiția internă de cercetare a domeniului, tipurile de interogație, de rezolvare a problemelor și metodele matematice și experimentale acceptate unanim de comunitatea profesioniștilor domeniului.
Ei bine, în ciuda acestei opacități reciproce, interogațiile privitoare la natura ideală a conștiinței și a relației acesteia cu corpul material – celebra problemă modernă suflet-corp, formulată de către Descartes, cercetată azi în orizontul problematic al dualismului mind-body de un corpus de cel puțin șapte științe - îi contrâng pe filosofi și fizicieni să intre într-un dialog competitiv, dar colaborativ.
Între altele, deslușirea problematicii mecanismelor de constituire a experienței externe, a întâlnirii noastre perceptuale cu obiectele lumii materiale, a experienței interne, interacțiunea cu noi înșine, la care ceilalți nu au acces, și a relației dintre aceste două tipuri de experiențe, constituie un solid punct de întâlnire între filosofi și fizicieni.
Cum cunoaștem datele experienței externe? Modelul explicativ, știm cu toții, este materialist. Pe urmele fizicii - domeniul care a dat modelul cunoașterii științifice în genere - noi împărtășim teoria după care realitatea obiectuală, inclusiv cea umană, constă din obiecte, procese şi proprietăţi pur materiale sau fizice, care ascultă de aceleaşi legi fizice fundamentale şi care pot fi explicate prin intermediul ştiinţei. În acest sens, obișnuim să spunem că nu există „substanţe imateriale” sau „suflete” sau „spirite” ceva de natură non-materială care să existe în paralel și independent de lumea materială, tangibilă. Mintea și fenomenele interne care-i aparțin ei, stările noastre psihologice, pe scurt viața noastră interioară, pot fi explicate științific plecând doar de la acest model explicativ.
Oare, putem aplica până la capăt modelul explicativ materialist? Datele experinței interne, posibilitatea noastră de acces instantaneu la eul individual, cât și a puterii imaginației de a construi universuri posibile sunt simple cauzări de tip neurologic? De ce natură sunt experienţele noastre senzoriale şi perceptive care sunt intrinsec subiective, numite în literatura de specialitate cu termenul „qualia”? În ce raport se află proprietățile obiective ale lucrurilor, masă, formă, culoare etc. cu evaluările noastre subiective, emoționale și de gust? Identitatea individuală, conștiința de sine și convingerea că eul nostru este unic în această lume, pot fi explicare prin mecanisme cauzele, fizico-chimice, neurologice? Dar atunci, cum mai putem vorbi despre creație și libertatea voinței, despre responsabilitate și etică, dacă totul este înlănțuit cauzal?  În final, cum poate răspunde modelul materialist la cunoscuta provocare a lui David Hume care susține, că pe experienţa internă a conştiinţei proprii se întemeiază toate celelalte acte ale minții, inclusiv actele de cunoaștere? Dacă existența faptelor interne ale minții sunt o precondiție a cunoașterii și științei, atunci cum putem explica această experiență internă primodială, plecând de la ceea ce e derivat, adică de la experiența externă, cea cu obiecte tangibile?
Acestea sunt datele de fundal ale dezbaterii din această săptămână,care tematizează problematica minții și a naturii conștiinței, plecând de la modelul cunoașterii științifice.
Invitat în studio este un cunoscut om de știință, cercetător la compania Philips, autor de zeci de brevete și lucrări apărute în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume, Physical Review B, Physical Review Letters și Scince, dr. în fizică, Cristian Presură. Domnia sa și-a suținut doctoratul la Universitatea Groningen din Olanda și s-a specializat în domeniul cercetărilor medicale. Este, deopotrivă, pasionat și de popularizarea științei (a se vedea, https://www.facebook.com/presura?fref=ts). Lucrarea domniei sale Fizica povestită, apărută în 2014 la Editura Humanitas și premiată de Academia Română, a devenit o lucrare de referință pentru ceea ce înseamnă știință pe înțelesul publicului cultivat.  
Vă invit, așadar, să urmăriți dezbaterea din ziua de vineri, 3 martie, între orele 21.15-22.00, pentru a vedea cum privește un fizician profesionist una dintre cele mai încăpățânate teme de reflecție filosofică: dualismul minte-corp.
Inregistrarea emisiunii este postata pe adresa de mai jos: 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu