vineri, 14 decembrie 2012

Ediția din 15 dec. Ziua mondială a filosofiei. Priviri retrospective


Invitat: lector univ. dr. Cristian Iftode 


Sărbătorirea în 15 noiembrie a Zilei mondiale a filosofiei a produs în acest an, dacă avem în vedere numărul și amploarea evenimentelor, o mai mare însuflețire decât în anii precedenți. În țările europene, dar și în SUA ori Canada, s-au organizat simpozioane, mese rotunde, comunicări și întâlniri între iubitorii de înțelepciune, profesioniști și amatori, animați de a transforma o sărbătoare laică și, în multe privințe, impersonală, într-un eveniment de conștiință și trăire interioară.
Care ar putea fi motivele acestei însuflețiri? Oare faptul că Ziua mondială a filosofiei a coincis în 2012 cu sărbătorirea celor 300 de ani de la nașterea lui Jean Jacques Rousseau, filosoful drepturilor naturale ale omului și libertăților imprescriptibile, atât de dragi nouă? Faptul că UNESCO a propus ca temă de reflecție în acest an, problematica filosofică a schimbului între generații  și, deopotrivă, perfecționarea strategiilor de predare a filosofiei la copii, să constituie un alt motiv al animației semnalate? Am putea lua în calcul și faptul că s-au împlinit zece ani de când UNESCO a decis sărbătorirea unei Zile mondiale a filosofiei? În sfârșit, care sunt beneficiile publice ale cultivării unui domeniu considerat de mult ori elitist, din moment ce i se acordă, în calendarul atât de restrictiv al evenimentelor UNESCO,  o zi specială?
L-am invitat să răspundă la acestea întrebări și, firește, la întrebările dumneavoastră, pe d-l lector univ. dr. Cristian Iftode, un reprezentant de marcă a noii generații de gânditori români și un cunoscător de profunzime a ambianței filosofice internaționale actuale.

duminică, 2 decembrie 2012

Ediția din 8 dec. 2012 Filosofia: medicină a sufletului! Dialog și terapie în consilierea filosofică


Invitat: prof. Nicoleta Claudia Vujdea


Ideea tradițională că filosofia este o „medicină a sufletului” (Cicero) ori că a filosofa autentic constă în a face nu cărți, ci oameni (Feuerbach), a generat în ultimele decenii, atât în America cât și în majoritatea tărilor europene, o atracție publică atât de însemnată, încât nomenclatorul profesiilor cuprinde acum un nou domeniu de expertiză: consilierea filosofică. Prin această adiție profesională, filosofia devine, pare-se, nu atât o formă de cunoaștere „pura” a lumii, cât mai degrabă un ghid de folosinţă a resurselor sufletești de bună dispoziție, un cod de bune practici sociale și profesionale, un manual de întrebuinţare a vieţii cu sens, chiar „o știință a fericirii”, cum gândeau vechii greci scopul ultim al gândirii contemplative.
Ei bine, despre acest aspect al filosofiei ca resursă de îmbunătăţire a calităţii vieţii și, deopotrivă, ca o terapie legată de problemele omului sănătos, prin intermediul dialogului de consiliere, vă invit să facem un schimb de opinii în această săptămână.
Suntem onorați de prezența în studio a d-nei profesor Nicoleta Claudia Vujdea, consilier filosofic și formator în domeniul consilierii filosofice la  Școala „ Parresia” AICOFI, Bolognia. Traseul formativ și profesional al domniei sale ilustrează modul în care filosofia devine astăzi, tot mai mult, o resursă de consiliere și o modalitate de stimulare a dialogului intercultural generalizat. Astfel, după absolvirea Facultății de filozofie din București, d-na Nicoleta Claudia Vujdea își continuă studiile cu un master în bioetică la Universitatea „Sacro Cuore”, Roma și dobândește, rând pe rând, diverse competențe prin diplome de specializare și profesionalizare: specializare în psiho-filozofie,  la Roma, specializare în mediere civilă, la Universitatea din Perugia. În acest context, interesante sunt activitățile în care a fost și este și în prezent implicată invitata emisiunii noastre: mediator cultural și lingvistic, mediator al diferențelor interculturale dintre parteneri implicați în proiecte europene, profesor și formator de consilieri filosofici etc.
Dumneavoastră, dragi prieteni ai emisiunii, ați avea nevoie de consiliere filosofică? Astept, ca de obicei, intervențiile radiofonice la numerele de telefon ale RRC.  

luni, 19 noiembrie 2012

Ediţia din 24 nov. Eveniment editorial. Capodopera lui Schopenhauer în limba română







Prof. univ. dr. Radu Gabriel Pârvu 

O ţinută grafică impecabilă, două volume impresionante, peste 1250 de pagini. Acestea sunt datele editoriale ale unuia dintre cele mai importante evenimente filosofice din anul acesta, la care vom asista, în aceasta săptămană, la Târgul Gaudeamus: traducerea capodoperei lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, lucrare ce vede lumina tiparului românesc la Editura Humanitas, în mod cu totul straniu, la o distanţă de aproape două sute de ani de la apariţia ei în limba germană.
Cum se explică această întârziere, în condiţiile în care numele lui Schopenhauer este, pe urmele lui Eminescu şi Maiorescu, atât de des invocat în cultura noastră umanistă, filosofică şi literară?
Motivele nu sunt încă evidente şi probabil că istoricii culturii reflexive româneşti vor formula un răspuns întemeiat la această provocare. Până atunci însă, dacă privim doar dintr-o perspectivă editorială, ne dăm seama că, cel puţin la început, volumul de muncă implicat într-o astfel de traducere putea părea oricui descurajant. Căci cine se încumetă, azi, să investească ani de strădanie intensă şi concentrare „doar” pentru o traducere, fie ea şi din Schopenhauer?
Ei bine, iată că acum, după atâta aşteptare, Lumea ca voinţă şi reprezentare şi-a găsit un traducător în limba română, dispus să dăruiască ani buni din viaţă în beneficiul culturii noastre filosofice, în persoana d-lui  dr. Radu Gabriel Pârvu, profesor universitar la Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, un nume des întâlnit  în paginile de gardă ale unor alte traduceri din limba germană aparţinând celebrilor filozofi, Kant, Schelling, Fichte, Hegel, Dilthey etc. ori ai marilor autori de beletristică cum ar fi Kafka ori Gülich. De altminteri, domnia sa este cunoscut şi publicului iubitor de filozofie românească prin lucrarea Paradigme culturale complementare: Noica şi Cioran, apărută în 2008, la Editura Institutul European. 
Cum se explică celebritatea de care se bucură Schopenhauer în întreaga lume? Sunt valoroase oare ideile sale metafizice, celebrul lui pesimism, or viziunea atât de răspândită despre geniu şi nebunie? Nu cumva sinceritatea sa dezarmantă şi critica „filosofilor de şcoală” impresionează astăzi? În final, în ce-ar consta filozofia de viaţă pe care ne-o propune Schopenhauer, despre care vorbesc laudativ toţi comentatorii, în condiţiile în care Schopenhauer însuşi a trăit, pare-se, în dezacord cu propria sa gândire?
Sunt câteva dintre întrebările la care vom încerca să răspundem în ediţia din această săptămână a Izvoarelor de filozofie.
Suntem onoraţi de prezenţa în studio a d-lui Radu Gabriel Pârvu, secondat de redactorul acestei faimoase cărţi, cunoscutul traducător şi eseist, Cătălin Cioabă.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Ediția din 17 nov. Gaston Bachelard: între știință și reverie. Radiografia unei gândiri paradoxale


Gaston Bachelard (sursa: bude-orleans.org)


Invitat: prof. univ. dr. Ionel Bușe 

„Când am trecut de la practica predării științelor la filozofie, nu mă simțeam prea fericit, așa cum sperasem. Am căutat în van rațiunea insatisfacției mele, până în ziua în care, în ambianța familiară a lucrărilor practice de la Facultatea din Dijon, am auzit un student vorbind de universul meu pasteurizat. A fost pentru mine ca o iluminare. Asta era, deci: un om nu poate fi fericit într-un univers sterilizat. Trebuia cât mai curând să fac să mișune microbii pentru a readuce viața. Am alergat la poeți și m-am angajat la școala imaginației”.
Aceste fraze exprimă, pare-se, cele două itinerarii de gândire, raționalitatea științifică și puterea imaginației poetice, pe care filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) le-a conceput ca fiind reciproc contradictorii și pe care, de cele mai mult ori, în mod paradoxal, le-a cultivat simultan.
Cum putem înțelege această gândire unică, coerentă cu sine, expusă de Bachelard într-o operă nemuritoare de reflecție, dar duală în expresia și conținutul ei? Cum se armonizează cercetările riguroase de filosofia științei, datorate omului de știință Bachelard, un profesionist al matematicii, fizicii ori chimiei, cu cercetările asupra imaginarului și a puterii minții de a crea orizonturi posibile, datorate unui alt Bachelard convertit la poezie, psihanaliză și vis? Cum putem trăi simultan în vis și în realitate, când ele nu-și corespund, oricât am vrea, reciproc? 
Sunt câteva dintre întrebările pe care profesioniștii filosofiei europene și le-au pus în multiple și variate întruniri publice dedicate comemorării, în această toamnă, a celor cincizeci de ani de la trecerea în eternitate a filosofului care a marcat decisiv, printr-o operă cu deschidere enciclopedică, spiritul științific și imaginativ european actual.
Ediția din această săptămână a emisiunii Izvoare de filozofie se aliniază și ea, în mod firesc, la acest travaliu reflexiv de înțelegere a contribuției lui G. Bachelard la descifrarea celui mai de seamă mister al ființei noastre omenești, creativitatea, programând în această sâmbătă o dezbatere pe tema: G. Bachelard – un filosof paradoxal.
Suntem onorați de prezența în studio a d-lui prof. univ. dr. Ionel Bușe, un cunoscător subtil al mediului filosofic francez și european și, într-un anumit sens, un continuator al manierei lui G. Bachelard de a înțelege și practica filosofia.  Domnia sa are puternice afinități cu atmosfera de gândire ce particularizează, în concertul reflexiv european, filosofia franceză actuală, ce-i datorează atât de mult lui G. Bachelard. Astfel, invitatul nostru a urmat între 1993-1995 cursurile de studii aprofundate la Universitatea Bourgogne din Dijon, Facultatea de Litere, specializarea: ,,philosophies de l’existence” și și-a susținut și al doilea doctorat (primul fiind obținut la Universitatea din București, coodonator acad. Gheorghe Vlăduțescu), ca bursier, la aceeași universitate franceză, sub coordonarea cunoscutului filosof Jean-Jacques Wunenburger.
            Aștept ca de obicei intervențiile dvs. radiofonice. 

marți, 6 noiembrie 2012

Ediția din 10 nov. 2012 Filosofie academică vs. reflecție liberă. Gândirea lui Nae Ionescu în evaluări actuale




Invitat: cercetător științific Dora Mezdrea

Apariția recentă al celui de-al patrulea volum, Cursuri de logică,  din seria de lucrări, Nae Ionescu, Opere complete, repuse în circulație culturală prin grija cunoscuților editori Dora Mezdrea și Marin Diaconu, ne dă posibilitatea acum, în prezentul punctual, să facem o serie de evaluări, la rece, ale gândirii lui Nae Ionescu, așa cum s-a împlinit ea de la catedră, prin predarea de cursuri în cel puțin două domenii majore: metafizică și logică.  
Posteritatea lui Nae Ionescu este, din această perspectivă, una de-a dreptul paradoxală. Nae Ionescu a fost la catedră, cum se știe, un adept al gândirii socratice și un adversar al ideii că actul liber și creator de filosofare ar putea fi transmis prin cuvinte scrise ce nu sunt însuflețite de conștiința vie a celui care rostește cuvintele respective. Din acest motiv, el a refuzat sistematic să-și publice cursurile, în ciuda insistențelor și presiunilor venite din toate părțile.
Ce s-a întâmplat după moartea sa, iarăși știm cu toții! Discipolii i-au publicat o parte dintre aceste cursuri (cele care fost stenografiate), iar Nae Ionescu a ajuns în fața posterității într-o postură pe care și-a refuzat-o sistematic toată viața: autor de tratate filozofice.  
Cum evaluăm acum, în față cu tratatele de metafizică și logică ale lui Nae Ionescu, acest conflict dintre gândirea vie și gândirea formulată, una dintre distincțiile fundamentale care traversează volumul al patrulea, Cursuri de logică, pe care-l vom lua ca pretext al dezbaterii noastre din această săptămână.
Suntem onorați de prezența în studio a d-nei cercetător științific Dora Mezdrea, autoarea unor lucrări impresionante dedicate personalității lui Nae Ionescu. Între acestea, lucrările Biografia Nae Ionescu, apărută în 4 volume  (peste 2500 de pagini)  și  Biobibliografie Nae Ionescu, (600 de pagini), ocupă un loc de prim plan în exegeza filosofică postdecembristă dedicată celei mai mai spectaculoase figuri intelectuale interbelice. 

luni, 29 octombrie 2012

Ediția din 3 nov. 2012. Putem înțelege neînțelesul? Provocările filosofice ale lumii cuantice


Invitat: dr. Radu Ionicioiu

Decernarea, în data 9 octombrie, a premiilor Nobel fizicienilor Serge Haroche și David J. Wineland, pentru „metode experimentale inovative care permit măsurarea și manevrarea sistemelor cuantice individuale” (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2012/), readuce în prim plan problemele filosofice generate de misterioasa lume cuantică responsabilă de producerea unui paradox pe care l-am putea enunța în termeni simpli: pe măsură ce cunoașterea științifică înaintează, aceasta devine, în domeniile de vârf ale cercetării, tot mai non-intuitivă, mai depărtată de realitatea observațională, neproblematică, în care trăim cu toții. 
Despre existența acestui paradox am aflat cu toții încă de pe băncile liceului. Atunci, cei mai mulți dintre noi au făcut mari eforturi pentru a înțelege că lumina este, deopotrivă, corpuscul și undă, că nu se pot stabili, în aceeași unitate de timp, poziția și impulsul unei particule elementare…etc. Tot atunci am aflat și de celebrul experiment mintal, „pisica lui Schrödinger”, ce sublinia insolitul noilor reprezentări ale lumii cuantice, respectiv conflictul ireconciliabil dintre legile care guvernează lumea noastră observațională, macroscopică și lumea cuantică. Căci, așa cum știm, în timp ce particulele elementare se pot afla simultan în mai multe stări cuantice, „pisica lui Schrödinger”, ca orice pisică, nu poate fi decât vie sau moartă.
Aflăm cu stupoare acum, când alianța dintre tehnologie și cunoaștere a devenit indisolubilă, că misterul lumii cuantice s-a radicalizat sub impactul celei de-a ”doua revoluții cuantice”, că suntem „constrânși” de calcule matematice sofisticate să vorbim despre niveluri contradictorii de realitate din care au dispărut cele mai familiare reprezentări ale lumii noastre observaționale: masă și cauzalitate, spațiu și timp etc.    Cum putem face intuitivă această lume de neînțeles pentru noi? Mai putem traduce datele actuale ale lumii cuantice, generate de alianța tehnologie-știință, în termenii experienței noastre observaționale?  La aceste întrebări vom încerca să răspundem în întâlnirea noastră din această săptămâna pe calea undelor. Suntem onorați de prezența în studio a unui savant român cu o impresionantă carieră internațională de cercetare. Este vorba despre d-l Dr Radu Ionicioiu, pana de curand Research Assistant Professor la Institute for Quantum Computing, University of Waterloo, Canada. Domnia sa este absolvent al Facultatii de Fizica Bucuresti, sectia de fizica teoretica (1991). A urmat studiile masterale și doctorale la Universitatea din Cambridge, cu o teza in domeniul gravitatiei cuantice. Este membru al American Physical Society (APS), American Association for the Advancement of Science (AAAS). A fost de asemenea membru al asociatiei Cambridge Philosophical Society. De-a lungul anilor a făcut cercetări în domeniul informației cuantice în diverse universități și laboratoare: Cambridge, Torino, Hewlett-Packard Labs, Sydney, Waterloo.

joi, 25 octombrie 2012

Ediția din 27 oct. 2012 Filosofie și muzică: Interferențe esențiale



Invitat: prof. univ. dr. Gheorghiță Geană 


Conjuncția dintre contrarii pare a fi forma privilegiată prin care ni se arată unitatea paradoxală a sufletului nostru și acest fapt ne vine în minte ori de câte ori ne gândim la coprezența filosofiei și muzicii. Oare cum este posibilă unitatea între „limba rațiunii”, a gândirii reci și abstracte, a judecății și raționamentelor căutătoare de adevăr obiectiv, în fond caracteristicile universale ale gândirii filosofice, cu muzica, altfel zis, cu ceea ce Wagner numea „limba pasiunii”, iar Hegel „arta afectivității care acționează nemijlocit asupra sentimentului însuși”?
Cum este posibilă această împreunare, metaforic vorbind, dintre „apă” și „foc”?
Originile sunt, pare-se, cum remarcă și Umberto Eco, în filosofia celui care a îmbinat într-un tot, ca nimeni altul, magia, filosofia, arta și știința: misteriosul Pitagora. „Conform tradiţiei pitagoreice (o atare concepţie fiind transmisă mai departe Evului Mediu prin Boethius), atât sufletul cât şi corpul omenesc sunt supuse aceloraşi legi care guvernează şi fenomenele muzicale; aceleaşi proporţii se regăsesc şi în armonia cosmosului, astfel încât micro-şi macrocosmosul (lumea în care trăim şi universul întreg) apar legate printr-o unică regulă, care este de ordin matematic şi estetic totodată. Această regulă se manifestă prin muzica universului: e vorba de gama muzicală produsă de planetele....care prin rotirea lor jurul Pământului cel nemişcat, produc câte un sunet aparte fiecare...din îngemănarea acestor sunete se naşte o prea suavă muzică pe care noi nu o putem înţelege pentru că simţurile noastre nu sunt în măsură să le perceapă”. 
Lecția lui Pitagora pare a fi, așadar,  memorabilă de vreme ce muzica și filosofia își corespund și astăzi reciproc în calitate de părți ale aceluiași cod lingvistic: cosmos și armonie, număr, măsură și ordine, raporturi constante, proporţie și simetrie, euritmie etc.
Ce a urmat tradiției pitagoreice? Cum s-au raportat filosofii la muzică și în ce măsură muzicienii înșiși au fost filosofi? Oare cum putem înțelege enigmaticele cuvinte ale lui Emil Cioran, marele iubitor de muzică și înțelepciune vie: „Muzica și metafizica izvorăsc din pasiuni neutre față de lumea noastră. Pentru ele nu există decât o lume a depărtărilor ultime; aici este totul prea puțin și prea aproape”? 
Sunt întrebări și provocări de dezbatere pe care le lansează întâlnirea noastră pe calea undelor din această săptămână, când suntem onorați de prezența în studio a cunoscutului filosof și antropolog, d-l  prof. univ. dr. Gheorghiță Geană.

marți, 16 octombrie 2012

Ediția din 20 oct. 2012. Vârste ale umorului. Exerciții filosofice (ne) serioase. Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade

                                       
Invitat: lector univ. dr. Brândușa Palade 

Trăim cu toții într-o lume în care jocurile de tot felul, activitățile recreative și cele legate de divertisment au devenit ținte ce trebuie atinse cotidian. Ziua în care nu ne distrăm e o zi pierdută. Totul trebuie să fie distractiv și plăcut, pentru că totul e, firește, cum ne convinge televiziunea clipă de clipă, un spectacol. Chiar și suferința a devenit o specie a divertismentului. Telenovele, știm cu toții, bat recorduri de audiență, fiind întrecute doar de jocurile sportive. Căci, cine învelește suferința în ambalajul…„surprizelor” are un succes garantat.
            Pe de altă parte, cum spune proverbul latin, râzând îndreptăm moravurile! Speciile umorului sunt, ca toate lucrurile ce țin de viața noastră emoțională, indefinite și nenumărabile. Apoi, să nu uităm că umorul este identificat cu „spiritul”, din moment ce expresia „spirit de glumă” e un banal pleonasm. Cum deosebim ironia de haz și ce-o fi însemnând cu adevărat „hazul de necaz”? Nu continuăm întrebările pentru că ar fi lipsit de…umor.
Oare unde își are originea acest misterios mod de a fi al nostru? Nu cumva în faptul că omul este singura ființă care râde?
            Iată întrebarea emisiunii din această săptămână în care vom încerca să vorbim „serios”, filosofic, despre umor. Companionul nostru de dialog este d-na Brandușa Palade, lector univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice din București, un nume de prim plan în gândirea filosofică românească actuală. Activitatea prodigioasă a domniei sale – unsprezece cărți de autor, zeci de articole de specialitate, traduceri de cărți filosofice din limbi străine, activitate de cercetare prin proiecte personale și granturi colective, participarea la sesiuni internaționale de comunicări etc. – întărește ideea că filosofia nu este, cum cred cei lipsiți de umor, o îndeletnicire exclusiv masculină. 
           Vă aștept ca de obicei intervențiile radiofonice. 


luni, 8 octombrie 2012

Ediția din 13 oct. 2012 Logica între corectitudine și adevăr. Cercetări logico-filosofice actuale



Invitat: cercet. șt. dr. Dragoș Popescu 


Într-un spațiu public dominat de retorică și de folosirea extensivă a sofismelor gândirii, a reflecta asupra logicii și a nevoii cotidiene de logică ține nu doar de o atitudine intelectuală aseptică, ci și de normalitatea vieții într-o democrație. Această reflecție, o știm cu toții, vine de departe, de la Platon și Aristotel care erau îngroziți de cea mai mare descoperire a sofiștilor: puterea minții noastre de a produce într-o problemă sau alta, cu aceiași tărie, argumente pro și contra și de a folosi această putere în scopuri personale, de regulă, imorale. Cine ar putea opri mintea noastră în acest exercițiu pervers? Răspunsul, elaborat tot de vechii greci este, din nou cunoscut: adevărul! Prin urmare, gândirea nu trebuie să fie doar corectă, adică sa aibă claritate, precizie, ordine, consistență, coerență etc. ci să fie și adevărată.
Ei bine, despre tensiunea aceasta dintre corectitudine și adevăr vă invit să vorbim împreună în această sâmbătă plecând de la experiențele de viață pe care le trăim, nu de puține ori frustrant, cu toții. Oare câți dintre noi nu au remarcat faptul că mulți dintre cei pe care-i numim „formatori de opinie”, vorbesc „bine”, adică întrunesc elementele unei gândiri corecte, dar ceea ce comunică este, deseori, în întregime fals?
Amorsa acestei dezbateri își are izvorul în apariția volumului al XIV-lea din Seria Probleme de logică, Editura Academiei Române, volum coordonat de acad. Alexandru Surdu și cercetătorii Dragoș Popescu și Ștefan-Dominic Georgescu, care readuce sub lupa investigațiilor de specialitate, între altele, și tensiunea istorică dar și actuală dintre corectitudine și adevăr în istoria logicii. Partenerul nostru de dialog este d-l Dragoș Popescu, cercet. șt. dr., la Institutul de Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, „C. Rădulescu Motru”, al Academiei Române, unul dintre cei mai harnici și erudiți filosofi din tânara generație de gânditori români. Domnia sa a semnat mai multe cărți de autor și zeci de articole de specialitate, totodată este traductor filosofic din germană și, deopotrivă, coordonator, alături de acad. Alexandru Surdu, a impresionantei lucrări de sinteză Istoria logicii românești.
Așteptăm intervențiile dvs. radiofonice la cunoscutele telefoane ale RRC. 

luni, 1 octombrie 2012

Ediția din 6 oct. Polemici cordiale. Filosofia în spațiul publicisticii românești


Invitat: conf. univ. dr. Adrian Niță 

Vă invit să vorbim în această săptămână despre vocația dialogică a filosofiei, plecând de la recenta lucrare a filosofului Adrian Niță, Polemice, o carte ce readuce în prim plan ideea veche și mereu nouă că dobândirea adevărului este mai degrabă o operă colectivă, dialogică și critică, decât o cercetare strict individuală.  „Dialogul critic are ca scop nu persuasiunea, ci înțelegerea; nu convingerea cu orice preț a preopinentului, ci înaintarea discuției spre apropierea de un adevăr admis la capătul discuției de ambii participanți” ( p.139). 
Într-o lume dominată de politizarea excesivă a tuturor temelor și subiectelor de viață, această lucrare ne reamintește că polemica autentică, producătoare de adevăr, încearcă să răspundă la o întrebare pe cât de elementară pe atât de dificilă: cum poate dobândi gândirea noastră individuală acordul celorlalţi?
Acesta este întrebarea și provocarea la dialog radiofonic pe care v-o lansează ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe cale undelor. Va așteptăm intervențiile telefonice la numerele: 021/311.12.40; 021.319.05.05


sâmbătă, 30 iunie 2012

Iulie – Septembrie 2012: Gândirea europeană în lecturi filosofice româneşti. Douăsprezece episoade radiofonice



Vă propun ca în perioada verii să urmăriți în reluare serialul radiofonic Gândirea europeană în lecturi filosofice româneşti. Douăsprezece episoade radiofonice, difuzat în premieră în vara anului trecut. Înregistrăirile sunt deja postate pe acest blog apartinând emisiunii „Izvoare de filozofie” și pot fi accesate după dorință ( a se vedea, folderul 2011 postat în partea dreaptă a paginii blogului).    
Acest serial radiofonic ilustrează și argumentează decisiv că paradigma filosofiei româneşti este interculturală.
Mai precis, cele douăsprezece episoade ale serialului urmăresc, dintr-o perspectivă istorică şi sistematică, modul în care gândirea românească, încă de la începuturile ei, s-a aşezat la confluenţa dialogului între culturile europene semnificative, preluându-le starea lor de deschidere concomitentă către sine şi către celălalt. Cum vom remarca împreună, interculturalitatea a fost, este şi va rămâne continuu, hrană vie a gândirii româneşti de ieri şi de azi.
Suntem însoţiţi în acest periplu radiofonic de unul dintre bunii cunoscători ai culturii reflexive româneşti, d-l conf. univ. dr. Viorel Cernica, titularul cursului de filozofie românească de la Facultatea de filozofie a Univ. din Buc. şi cercetător la Institutul de filozofie şi psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Secţiunea de Filozofie românească.


Planificarea temelor urmează următoarea ordine cronologică:


7 iulie: Ce este sau cum ne apare filosofia europeană?
14 iulie: Când şi cu cine începe filozofie românească? Început sau începuturi?
21 iulie: Descoperirea Europei din noi. Limba română vorbeşte filosofic
4 august: Primele sinteze şi performanţe ale cugetării româneşti în secolul al XIX-lea
11 august: C. Rădulescu-Motru. Constituirea modelului standard al filosofiei româneşti ca practică interculturală
18 august: Practici filosofice interculturale  – consolidarea tradiţiei europene în gândirea românească prin reprezentanţii şcolii maioresciene: P. P. Negulescu, Ion Petrovici,  Mircea Florian, Tudor Vianu
25 august: Lucian Blaga şi filosofia ca dialog sistematic între domenii culturale şi culturi
1 septembrie: Explorări interculturale ale sinelui românesc în filosofiile lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu
8 septembrie: Constantin Noica - Modelul cultural european ca filozofie a interculturalităţii
15 septembrie: Gândirea interculturală a exilului filosofic românesc
22 septembrie:  Filosofie şi interculturalitate în perioada dominaţiei ideologiei marxiste
29 septembrie: Perspective interculturale în practicile filosofice actuale


vineri, 29 iunie 2012

Ediția din 30 iunie. Filozofie și ambianță. Rădăcinile (ne) filosofice ale gândirii contemplative



Invitați: David Ilina și Valentin Mureșan 

Așa cum ați remarcat, probabil, în ultimii ani în cultura reflexivă românească au început să apară o serie de cărți insolite în genul „Convorbiri cu…”, în cuprinsul cărora unii dintre filosofii noștri consacrați sunt provocați de interlocutori să devoaleze ambianța (ne) filosofică a operei lor de gândire:  itinerarul formativ, liceal și universitar, lecturile și pasiunile pentru domenii culturale ori autori favoriți, întâlniri semnificative, influențe modelatoare ale câmpului educațional și social-politic etc. 
Am putea spune că în astfel de lucrări întâlnim exerciții ale gândirii vii care, într-un fel sau altul, explică configurația gândirii formulate în cărți și articole științifice, ce implică evaluari obiective dincolo de intențiile autorului.
Ei bine, ediția din această sâmbătă va aduce în prim plan o astfel de carte dialogală, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii, semnata de profesorul și omul de cultură David Ilina, Contemplatio. Convorbiri cu Valentin Mureșan, Editura Paralela 45, 2012, o lucrare document pentru cei care vor să înțeleagă contextul și sursele nefilosofice ale gândirii filosofice românești din ultimii patruzeci de ani. Lucrarea propune nu doar experiența de gândire a lui Valentin Mureșan, cum se știe, profesor universitar la Facultatea de filozofie a Universității din București și Directorul Școlii doctorale, unul dintre reprezentații de vârf ai filosofiei românești de orientare analitică, ci și o serie de interpretări asupra istoriei culturale, politice și filosofice ale României înainte și după anul 1990.   
Invitații emisiunii, profesorii David Ilina și Valentin Mureșan, vor încerca să răspundă la întrebarea: Ambianta nefilosofica are o influenta decisiva asupra continutului si calitatii actului de filosofare?


vineri, 22 iunie 2012

Ediția din 26 iunie 2012. Tehnologia scrisului - un nou domeniu de investigații filosofice



                                                  Invitat: conf. univ. dr. Manuela Ungureanu 


      Există în viața noastră fapte pe care le considerăm nu doar ca fiind de la sine înțelese, ci și veritabile criterii ale stării de normalitate. Între acestea, cititul și scrisul par a ocupa o poziție privilegiată prin firescul cu care privim nevoia de a poseda astfel de deprinderi ce justifică, până la urmă, prezența școlii în viața noastră. Am putea spune că scrisul și cititul sunt acte atât de banale, încât știm cu toții ce înseamnă din moment ce le întrebuințăm, ca toate mijloacele „tehnice” aflate la îndemână, cotidian. 
Numai că lucrurile nu sunt atât de simple, cel puțin de la Marshall Mc Luhan încoace. Cum se știe, autorul celebrei cărți Galaxia Gutenberg ne-a arătat că banalele fapte legate de scris și citit sunt fundate pe acte perceptive complicate ce țin de legăturile, instabile istoric, dintre minte și simțuri. Ceea ce pare banal este, în fapt, un rezultat al unor procese mentale foarte complicate și, mai profund, al unor dezechilibre istorice produse de omul însuși, prin tehnologia mijloacelor de comunicare, în armonia simțurilor. Din această perspectivă istoria omului pare a fi un adevărat război între simțuri. Lupta pentru întâietate se dă, pare-se, în principal, între ochi și urechi, între vedere și auz, între scris și ascultat.
Care este istoria acestui război și, mai ales, care e stadiul actual al cercetării „luptei mentale” invizibile dintre simțurile noastre? Iată o temă interdisciplinară de dezbatere ce necesită nu doar cercetări specifice diverselor științe socio-umane și cognitive, cum se întâmplă azi în marile universități ale lumii, ci și intervenția mijloacelor filosofice de analiză.
Ne bucurăm de prezența în studio a d-nei Manuela Ungureanu, PhD, Irving K. Barber Faculty of Arts and Sciences, UBC Okanagan, Kelowna, British Columbia, Canada. Domnia sa a întreprins o serie de cercetări, pe care le-am putea numi de avangardă filosofică, în acest domeniu interesat să  descifreze practicile perceptuale și cognitive implicate în tehnologia scrisului.
Vezi: http://www.ubc.ca/okanagan/ikbarberschool/people/faculty/philosophy.html


luni, 11 iunie 2012

Ediția din 16 iunie 2012. Gândirea lui Gabriel Liiceanu. Perspective interpretative, paideice și civice


  Invitat: Gabriel Liiceanu 



Apariţia recentă a lucrării Liber amicorum. Studii şi eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu lansează în cultura reflexivă românească o surprinzătoare provocare exegetică privitoare la opera de erudiţie, creaţie, îndrumare paideică a profesorului universitar şi editorului Gabriel Liiceanu.
Cele douăzeci şi nouă de contribuţii - evocări şi exegeze, studii ştiinţifice şi eseuri – scrise de către autori de toate vârstele, români şi străini, filosofi şi eseişti, scriitori şi critici literari, istorici şi tineri discipoli conturează o imagine plină de tensiuni şi contraste a uneia dintre cele cea mai vii prezenţe culturale şi civice a ultimilor douăzeci de ani.
Tensiunea dintre ipostaza de scriitor şi cea de filosof se vădeşte a fi de prim plan, în condiţiile în care personalităţi de formaţie literară susţin că Gabriel Liiceanu este un „scriitor în toată puterea cuvântului” (Mircea Cărtărescu), iar filosofi de profesie, precum Gabriel Cercel, susţin că în scrierile lui Gabriel Liiceanu găsim „o formă specială de filozofie a vieţii”. De altminteri, volumul dezvăluie şi alte tensiuni ce pot fi detectate în gândirea lui Gabriel Liiceanu, cum ar fi, de pildă, tensiunea între reflecţia filosofică sistematică ce ţinteşte adevărul şi scrierile de angajament civic şi „lumesc”, ori tensiunea dintre filosofia ca mărturisire de sine aparţinând gânditorului Gabriel Liiceanu şi filosofia categorială, „de aparat”, pe care o predă profesorul Gabriel Liiceanu de la catedră.    
Explicaţia unei astfel de situaţii, în care evaluările se ciocnesc între ele, e simplă şi poate de aceea nesatisfăcătoare. Realitatea, e ştiut, se face în mintea noastră, iar vederea lucrurilor este determinată de ceea ce noi înşine punem în lucruri: datele propriei personalităţi, în mod special, genul de educaţie primit şi tipul de profesie exercitat cotidian.
Problema, însă, rămâne! Dacă realitatea e oglinda propriei noastre minţi, atunci cum stau cu adevărat lucrurile? În cazul de faţă, cine este cu adevărat Gabriel Liiceanu, dincolo de o ipostază sau alta? Cum putem răspunde, valid şi întemeiat, la provocările pe care ni le transmit textele din volumul omagial amintit?
Iată întrebări la care va încerca să răspundă, cu ajutorul lui Gabriel Liiceanu însuşi, ediţia din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor.  


Ediția din 9 iunie 2012 Sensuri ale celebrării. Liber amicorum. Studii și eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu

                                          Invitati: dr. Cătălin Cioabă, dr. Bogdan Mincă 

Cultura umanistă românească, cu precădere cea filosofică, s-a coagulat încă de la începuturile modernizării sale, în jurul unor mari personalități care au trasat și, deopotrivă, au fixat, prin exemplul lor personal, ceea ce am putea numi, folosind o expresie deja intrată în uz „canonul european al culturii noastre”.
Fie că vorbim despre școli, direcții sau orientări, așa cum suntem îndemnați de manualele după care am învățăt, ceea ce reprezintă o constantă a culturii noastre moderne este personalitatea iradiantă ce produce  noi sensuri ale creației și vieții, coagulând, printr-o operă paideică, energii și forțe culturale ce ar fi rămas risipite fără existența acestui adevărat punct de referință.
Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, C. Noica iată câteva dintre numele în jurul lor cărora s-au constituit adevărate nuclee creative formate din oameni diferiți, de toate vârstele și specialitățile, dar animate și solidarizate de exemplul personal al producerii noului și de puterea de dăruire pentru cauze ce trec dincolo de egoismele noastre obișnuite.
După anul 1990, știm cu toții, personalitatea iradiantă din cultura noastră umanistă este încarnată de Gabriel Liiceanu, cel care a produs, prin faptele sale culturale, multiple și diverse, o direcție în care se recunosc nu doar cei care-i sunt apropiați, ci și segmente importante ale publicului cultivat românesc. 
Ce reprezintă pentru cultura reflexivă și umanistă actuală, opera de creație, de îndrumare paideică, într-un cuvânt, de direcție, a lui Gabriel Liiceanu?
Iată o întrebare la care fiecare dintre noi posedă, cu siguranță, un răspuns pe care l-am putea confrunta cu opiniile și evaluările exprimate în recentul volum Liber amicorum. Studii și eseuri în onoarea lui Gabriel Liiceanu, o carte eveniment apărută la editura Zeta books și îngrijit de către doi dintre discipolii lui Gabriel Liiceanu, Cătălin Cioabă și Bogdan Mincă, traducători, autori de cărți și studii, doctori în filozofie și profesori la Facultatea de filozofie a Universității din București.


luni, 28 mai 2012

Ediția din 2 iunie 2012. Istoria filosofiei sau istoria ideilor filosofice? Sensuri ale practicilor filosofice universitare actuale


Invitat: conf. univ. dr. Viorel Vizureanu 


Există multiple voci ce susţin că noi, oamenii de azi, cei care trăim în era informaticii şi a industriei culturi de masă, am avea nevoie de noi construcţii filosofice apte să răspundă la multiplele provocări ce-şi au originea în actualul stil de viaţă dominat de mobilitate, globalizare și schimbare frenetică. În acest context, cercetarea trecutului filosofic pare a fi mai degrabă pasiunea individuală a unor colecționari de idei, decât o activitate de investigare ce trebuie să pună și să rezolve probleme ”actuale”.
Pe de altă parte, există și opinia contrară că de la Platon încoace filosofia nu a făcut nimic altceva decât să realizeze adnotări pe marginea celebrelor Dialoguri și că filosofii ”actuali” nu produc decât comentarii și exegeze pe idei deja descoperite și formulate, dar uitate de graba cu care oamenii vor să se îndepărteze de trecut pentru a ajunge...niciunde.
Dar ce înseamnă ”actual„ și ”actualitate” în filozofie? Platon, Aristotel, Toma, Descartes, Hume, Kant…etc. sunt actuali or inactuali? Cum ar trebuie să gândim, corect și întemeiat, relațiile dintre filosofiile trecutului și cele ale prezentului în care condițiile în care, vorba lui Aureliu Augustin, nimeni nu știe precis, dacă este întrebat, ce este ”trecut” și ce este „prezent” în viața noastră?  Când vorbim de trecutul filosofic ce avem în vedere „istoria filosofiei” sau ”istoria ideilor filosofice”?
            Sunt întrebări la care vă invit să răspundem împreună cu d-l. conf. univ. dr. Viorel Vizureanu, prodecan al Facultății de Filozofie a Universității din București, Directorul Centrului de Cercetare în Istoria Ideilor Filosofice. 


marți, 22 mai 2012

Ediția din 26 mai 2012 Cearta „modernităților”? Noi abordări în sociologia și filosofia culturii



Invitat: prof. univ. dr. Constantin Schifirneț

Una dintre temele încăpățânate ale culturii noastre reflexive, redeschise de fiecare generație de intelectuali de la Titu Maiorescu încoace este, fără îndoială, tema modernității românești și a raportului acesteia cu modernitatea europeană. În fapt, cine (re)deschide tema modernității românești aduce în prim planul conștiinței un ghem de alte teme întrucât, se știe, „ modernitatea”, ca formă de conştiinţă europeană, este un mod de a fi și a înţelege lumea, de a trăi, a acţiona, a spera şi a muri. Cu acest înțeles de univers mintal, structurat de o ierarhie valorică survenită din raportarea omului european la un timp fără eternitate, modernitatea devine un concept problemă pentru toate popoarele ce și-au dobândit conștiința de sine și propriile sisteme identitare, de autopercepție individuală și colectivă.
Ce (mai) înseamnă modernitatea pentru români? Iată întrebarea la care vom încerca să răspundem în ediția din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor, plecând de la un articol publicat de către d-l prof. univ. Constantin Schifirneț într-una dintre cele mai prestigioase reviste de științe sociale din lume, Modernitatea tendențială ( a se vedea, Constantin Schifirneț, Tendential modernity, în Social Science Information  http://ssi.sagepub.com/content/51/1/22 ).


duminică, 13 mai 2012

Ediția din 19 mai. Tradiția la o nouă lectură. Erudiție și exegeză în practicile filosofice actuale

Invitat: lector univ. dr. Adrian Muraru 


Există anumite realizări culturale ale tinerei generații de filosofi români care ne îndreptățesc să susținem că practica reflexivă românească se intersectează cu marile proiecte ale culturilor europene mature ce fac din relectura și reinterpretarea tradiției greco-latine premoderne, o  resursă importantă de creativitate și înnoire conceptuală. Tradiția este, în acest context, toposul cultural în care totul pare că a fost spus, iar noutățile de „ultimă oră” sunt, în mare măsură, reintepretări ale unor idei care au fost de mult gândite și exprimate. Căci ce sunt filosofiile unor Nietzsche,  Heidegger ori Gadamer dacă nu o trezire a tradiției de gândire camuflate în ungherele conștiinței moderne ce s-a uitat pe sine în trăirea goală a succedaneelor prezentului.
Ei bine, în ediția din această săptămână vom aduce în prim plan o practică filosofică românească ce face din erudiție și comentariu exegetic, urmând exemplul culturilor canonice europene, o preocupare consecventă a unor cărturari mai tineri ori mai maturi, uniți în jurul Centrului de Editare și Traducere Traditio din Iași ce ”își propune  recuperarea și relevarea în actualitate a tradițiilor culturale premoderne, de expresie latină și elină”. (Pe larg în http://www.traditio.uaic.ro/).
Invitatul ediției este d-l Adrian Muraru, lector univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi, coordonatorul Centrului de Editare și Traducere TRADITIO, unul dintre reprezentanții străluciți ai tinerei generații de gânditori români. Cu o formație pluridisciplinară – studii de teologie, trei licențe (limbi clasice, filozofie, literatură), doctorat în filozofie - d-l Adrian Muraru reînvie în spațiul culturii noastre reflexive idealul cărturarului filosof ce ne reamintește, faptul deseori uitat, că filosofia nu rezolvă probleme filosofice, cât mai degrabă răspunde unor interogații existențiale venite din condiția istorică a ființei noastre omenești ce se uită pe sine, devenind mai săracă lăuntric, paradoxal, pe măsură ce înaintează în cultură și confort civilizațional.  
Pot acoperi proiectele actuale de traducere și comentariu exegetic focalizate pe textele fundamentale premoderne, grecești și latine, nevoile reale ale culturii noastre reflexive prezente?
Aceasta e întrebarea esențială pe coordonatele căreia va avea loc dezbaterea noastră din această săptămână.


miercuri, 9 mai 2012

Ediția din 12 mai. Între descriere și explicație. Experiențe ale cercetării filosofice


Invitat: lector univ. dr George Bondor 



Dinamica culturii reflexive românești este orietată, cel puțin dacă avem în vedere ultimul deceniu, către producerea de noutate și performanță. Mai mult chiar, această orientare este însoțită - datele par a confirma supoziția - chiar de o schimbare de perspectivă a modului în care profesioniștii, în mod special tinerii universitari și cercetători, practică filosofia ca cercetare și investigație personală. 
În alte cuvinte, scoaterea filosofiei românești dintr-o activitate de comentariu secund și translatarea ei pe coordonatele creației de idei ce-i pot interesa și pe profesioniștii din alte culturi reflexive, sintetizează această orientare datorată, în mare măsură, proiectelor de cercetare filosofică inițiate de tânăra generație de filosofi români grupați în diverse formule de solidaritate profesională.
Ei bine, despre acest segment de practică filosofică vom vorbi în această săptămână, plecând de activitățile desfășurate în cadrul Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, un loc de întâlnirea între generații filosofice și un experiment intelectual și cultural pe care-l putem gândi analog – exceptis excipiendis – cunoscutei „Junimi ieșene”.  
Pretextul dezbaterii îl va constitui lucrarea Sensuri ale corpului, ce adună între coperți  cercetările, devenite bunuri publice, comunicate într-un colocviu „obișnuit” de lucru.
Invitatul emisiunii este d-l George Bondor, inițiatorul și directorul acestui centru de reflecție și cercetare filosofică, editorul revistei Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology and Practical Philosophy (împreună cu Stefan Afloroaei si Corneliu Bîlbă) și coordonatorul colecției lucrărilor de filosofie, Sophia, din cadrul Editurii Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași. 


joi, 3 mai 2012

Ediția din 5 mai. Turnul Babel? Analize filosofice ale limbajului în gândirea americană actuală


Invitat: lector univ. dr. Ioan-Alexandru Grădinaru 


Entuziasmul și pasiunea multora dintre noi pentru deliciile pe care ni le procură gândirea reflexivă sunt supuse la grele încercări chiar de modul în care filosofii profesionişti înţeleg să-şi practice competenţele în spaţiul public de manifestare a vieţii culturale şi intelectuale. Cărțile, studiile, eseurile și articolele semnate de profesioniștii filosofiei ne dau impresia că limbajul filosofiei este format, paradoxal, din mai multe vocabulare. Impresia de turn Babel adâncește paradoxul generat de existența unui singur limbaj, în cazul de față al filosofiei, cu mai multe vocabulare, pe măsură ce înțelegem că filosofii înșiși nu se înțeleg între ei. 
Cine poartă responsabilitatea unei astfel de stări ce, în fapt, nu e dorită de nimeni? Limbajul natural, cel de toate zilele, în interiorul căruia filosofii sunt constrânși să „lucreze”? Cumva dorința filosofilor de a produce în folosul propriu, al rigorii gândirii, un limbaj conceptual, artificial, similar celui științific?
Acestea sunt întrebările principale la care vă invit să facem un schimb de opinii împreună cu unul dintre tinerii noștri filosofi, un fin cunoscător al subtilelor dezbaterii pe care gânditorii americani le-au inițiat, odată cu scrierile provocatoare ale lui Frege, Russel și Wittgenstein, asupra naturii limbajului și a felului misterior în care acesta se leagă cu lucrurile. 
Este vorba despre d-l Ioan-Alexandru Grădinaru, lector universitar în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Catedra de Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. De curând domnia a publicat lucrarea Limbaj și discursitivitate în filosofia americană a secolul XX, pe care o vom lua ca pretext al dezbaterii, lucrare ce propune o monografie a filosofiei analitice americane, cum se știe, una dintre principale forme canonice de practică filosofică interesată de investigații sistematice în universul babelian al limbii.


marți, 24 aprilie 2012

Ediția din 28 apr. Hermeneutică și arheologie discursivă. Reevaluări metodologice în analizele filosofice ale culturii




Invitat: lector univ. dr. Corneliu Bîlbă



Tema autodefinirii noastre colective este, pare-se, de la Cantemir și Școala ardeleană încoace, una dintre preocupările constante ale intelectualilor români umaniști. Filologii și literații, istoricii, sociologii, psihologii, de toate orientările și cu mijloacele specifice domeniilor lor, au încercat continuu să argumenteze că tradiția nostră culturală, în ciuda multiplelor discontinuități istorice, se fundează pe o continuitate de profunzime, etnică ori religioasă, ordonată oarecum după principiul dialectic al devenirii ca altul prin mijlocirea cu sine.
Filosofii, la rândul lor, au mers pe același drum. Este suficient să ne reamintim, între alții, de Blaga, C. Rădulescu–Motru, ori, mai recent, de C. Noica, gânditorii care au scrutat identitatea românească cu convingerea că vor pune în lumină metamorfozele unei lumi care, în fondul ei lăuntric, rămâne permanent aceiași. În consecință, ideea că istoria noastră este o identitate în mișcare și că, la urma urmelor, principiul continutății este suveran în lumea faptelor culturii și conștiinței, a devenit cu timpul o ideea atât de simplă și convenabilă, încât chestionarea ei pare a fi ceva de ordinul redundantei. Ce să mai cercetezi când deja ai certitudini? 
Ei bine, prin apariția recentă a lucrării Hermeneutică și discontinuitate. Studii de arheologie discursivă semnată de d-l Corneliu Bîlbă, adept al analizelor aplicative cu care ne-a obișnuit celebrul filosof francez Michel Foucault, marile noastre certitudini identitare sunt reevaluate pas cu pas, după principiul că mai întâi trebuie să reflectăm asupra metodelor de cercetare și mai apoi să ne angajăm în ample (re) construcții conceptuale convenționale în care aflăm ceea ce deja știm.
Care este stadiul actual al dezbaterilor filosofice privind metodele de cercetare relevante în lumea faptelor culturii? Are metoda hermeneutică, așa cum se crede de obicei, o aplicabilitate universală? Ce punem în loc dacă negăm, cum procedează deseori Foucault, principiul continuității în   lumea faptelor de conștiință? Ce aplicabilitate au aceste metode pe cazul culturii românești și cum evaluăm marile noastre reconstrucții identitare?
Acestea sunt provocările ediției din această săptămână a întâlnirii noastre pe calea undelor. Astept ca de obicei intervențiile dvs. radiofonice la numerele de telefon ale RRC.