joi, 18 mai 2017

Ediția din 19 mai 2017, O premieră filosofică. Textele filosofice atribuite lui Epicur într-o prima ediție bilingvă completă

Apariția recentă a volumului Epicur & epicureismul antic, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în colaborare cu Editura Humanitas, într-o prima ediție bilingvă, care ne pune la dispoziție totalitatea textelor filosofice atribuite lui Epicur, aduce în prim plan atât hărnicia cărturărească a lui Andrei Cornea, eseistul și filosoful care a tradus din greacă și latină aceste texte, cât și figura enigmatică a lui Epicur și a învățăturii sale despre libertate, plăcere și înțelepciune.
Acest volum, trebuie spus clar, va produce în cultura noastră reflexivă o schimbare de percepție filosofică asupra gândiri lui Epicur. Căci, așa cum argumentează Andrei Cornea, într-un impresionant studiu științific ce premerge traducerea propriu-zisă a textelor, Epicur nu mai trebuie considerat ca un filosof de a importanță secundă, ci trebuie așezat alături de marile figuri ale gândirii ateniene, Socrate, Platon, Aristotel.
Într-adevăr! Căci, traducerea textelor epicureice păstrate integral, traducerea fragmentelor din cărțile pierdute precum și a fragmentelor din scrisori, la care trebuie să adăugăm și referirile celorlalți filosofi antici privitoare la viața și învățătura gânditorului atenian, ne relevă un Epicur nebănuit și radical diferit de imaginea curentă fixată în conștiința noastră de diversele istorii ale filosofiei mai vechi sau mai noi.
Care este relevanța actuală a învățăturii epicureice? A anticipat Epicur organizarea hedonică a lumii noastre postmoderne? Pe scurt, gândirea lui Epicur ne ajută să înțelem mai bine datele lumii contemporane coagulate în jurul plăcerii și a căutării fericirii individuale?
La aceste întrebări va încerca să răspundă ediția din această săptămână în întâlnirii noastre pe calea undelor.
Invitat în studio va fi filosoful, eseistul și traducătorul Andrei Cornea, prof. univ. dr. la Facultatea de litere a Universității din București.



marți, 9 mai 2017

Izvoare de filosofie, Ediția din 12 mai 2017, Înapoi la Kant! Sensuri ale eticii datoriei în era globalizării lumii



Într-o epocă a „amurgului datoriei” și a „sfârșitului moralei”, pentru a folosi expresiile șocante ale lui Gilles Lipovetsky, preocupările noastre cotidiene de a determina ce este corect și incorect în acțiunile proprii și, mai ales, ale semenilor noștri a devenit, sub presiunea multiplelor fațete contradictorii ale vieții private și publice, tot mai acută.
Astfel, manifestările protestatare, „de stradă”, devenite tipice pentru țările democratice de pretutindeni și coagulate în jurul unor valori morale de cinste, corectitudine, egalitatea de șanse, de virtuți civice și personale etc., ne constrâng să acceptăm că lumea noastră nu aleargă doar după valorile narcisiste ale individului subjugat plăcerilor de tot felul, ci devine tot mai atentă la obligații etice și datorii morale.
Simplu spus, se pare că în noua eră a eticii minimaliste, fundată pe libertăți și alegeri individuale neîngrădite etic, ci doar juridic, în conștiința multora dintre noi s-a activat „vechea etică”, iluministă, etica rațiunii, a datoriei și a obligațiilor morale universale.
Prin urmare, dilemele morale actuale generate de incapacitatea noastră de a determina ce este corect și incorect în acțiunile noastre individuale și colective, solicită din nou - pentru a câta oară? - intervenția lui Kant și eticii sale deontologice.
Este ceea ce vom face și noi în ediția din această săptămână a Izvoarelor de filosofie care își propune să răspundă la o întrebare simplă și complicată în același timp: ce sens mai are gândirea morală a lui Kant, fundată pe principii morale universale, în lumea noastră postmodernă a eticii minimaliste, dominată de relativism și acțiuni ale bunului plac individual? 
Pretextul acestei dezbateri ne-a fost oferit de lucrarea recentă a lui Emilian Mihailov, Arhitectonica moralității, apărută la Editura Paralela 45, o lucrare ce explorează, după parcurgerea unei bibliografii „la zi”, actualitatea filosofiei morale a lui Kant.
Specializat în diverse arii de cercetare ale eticii aplicate și bun cunoscător al filosofiei morale de expresie analitică, Emilian Mihailov este implicat într-o serie de parteneriate de cercetare și proiecte exploratorii cu universităţi şi centre de cercetare precum, Oxford Uehiro Centre for Practical Ethics ori Institute of Biomedical Ethics din Basel. Domnia sa este cadru didactic la Facultatea de filozofie a Universității din București și, deopotrivă, Director executiv al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată aparținând aceleași instituții.
Vă aștept, așadar, la o nouă întâlnire pe calea undelor vineri, 12 mai, între orele 21.20-22.00.

miercuri, 3 mai 2017

Ediția din 5 mai 2017, Filosofie și antifilosofie. Ipostaze ale gândirii cinice de ieri și de azi

Aparitiția recentă la Editura Universității din București a unei culegeri de studii grupate sub titlul Critică, marginalitate, cinism, volum îngrijit de Cristina Voinea și Cristian Iftode, readuce în discuție unul dintre cele mai paradoxale experimente ale gândirii filozofice care și-a căutat, pare-se, încă de la începuturile ei sistematice, argumente ale propriei sale suprimări. Oare câți dintre noi nu au fost surprinși de „filosofia abandonului filosofiei” practicată de primul „filosof câine”, Diogene din Sinope, eternul vagabond, locuitor al celebrului butoi plasat în agora ateniană, cel care cerșea până și de la statui pentru a învață arta de a fi refuzat?
Ciudat lucru, impertinența lui Diogene de a filosofa împotriva filosofiei însăși nu este respinsă nici măcar de Aristotel, părintele gândirii critice.  Căci, cum am putea să înțelegem altfel reflecțiile exprimate în lucrarea sa metafilosofică, Protreptic: „ a filosofa înseamnă atât a căuta să afli dacă trebuie sau nu să filosofezi, cât și a te dedica contemplației filosofice”.
Oare practicarea „filosofiei ca antifilosofie” stă în chiar natura actului de filosofare din moment ce marea listă de filosofi critici ai gândirii moderne și postmoderne, de la Nietzsche la Cioran, Foucault, Derrida etc. au argumentat, vorba lui Peter Sloterdijk din Critica rațiunii cinice că „filosofia ar vrea să moară și nu poate”.
Spiritul lui Diogene din Sinope este încă viu printre noi? Care este profilul de personalitate al filosofului cinic de ieri de azi? Și, în fond, ce este cinismul: o filosofie sau o atitudine în filosofie?
În jurul acestor întrebări se va concentra dezbaterea din această săptămână ce-i are ca invitați pe coordonatorii volumului amintit, Cristina Voinea, cercet. drd. la Centrul de Cercetare în Etica Aplicată și  conf. univ. dr. Cristian Iftode.
Inregistrarea dezbaterii este postata pe adresa de mai jos: 




miercuri, 26 aprilie 2017

Ediția din 28 aprilie 2017, Practici filosofice autentice în contextul dominației ideologiei marxiste. Studiu de caz: Dumitru Isac

Cum se explică faptul că anul 1990, imediat după „revoluție”, ne-a găsit pregătiți intelectual pentru a relua legăturile cu modul profesionist în care se practica filozofia academică în lumea occidentală și americană? Dominația ideologiei marxiste asupra gândirii libere, în ciuda faptului că s-a exercitat discreționar timp de decenii, nu a fost totală? Au existat insule de gândire reflexivă pe care regimul comunist nu le controla sau se putea filosofa autentic cu „voie de la stăpânire”? Pe scurt, care erau contextele în care filosofia se putea practica într-un mod critic și profesionist, într-o epocă dominată de ideologie și teroare?
Firește că la aceste întrebări nu se poate răspunde „în principiu”, fără o analiză a contextelor în care unii dintre filosofii noștri au încercat prin cărți, traduceri și cursuri universitare să mențină și să consolideze, pe cât a fost posibil, direcția  europenă a culturii noastre filosofice.
Ei bine, plecând de la reeditarea recentă a unui volum de exegeză filosofică, Jean-Jacques Rousseau, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2017, volum apărut inițial în 1966, vom aduce în prim plan, într-o încercare de profil intelectual, figura filosofului Dumitru Isac  (1914-1984), unul dintre reprezentanții stilului de gândire prin intermediul căruia filosofia autentică a supraviețuit în vremuri de teroare ideologică.
Invitatul emisiunii va fi dl Ionuț Isac, fiul filosofului Dumitru Isac, cercet. șt. dr. gr. I, Institutul de Istorie „George Bariţ” al Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, unul dintre cei mai dinamici gânditori români de orientare interdisciplinară, cunoscut atât în cultura noastră reflexivă prin cărți, articole, eseuri și reeditări, cât și în multiple și variate comunități filosofice din străinătate.
Care este relevanța actuală a experienței de gândire, pe care Dumitru Isac ne-a lăsat-o în opera sa filosofică ce cuprinde, în mod selectiv, mai multe titluri reeditate de către dl Ionuț Isac?

Dezbaterea se va coagula în jurul acestei întrebări, iar referirile radiofonice vor avea în vedere, între altele, următoarele titluri:  Dumitru Isac, Cunoaştere şi transcendenţă, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2003; Dumitru Isac, Jurnal de idei. Fragmente filosofice şi literare, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2003; Dumitru Isac, Introducere în istoria filosofiei eline, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2005; Dumitru Isac, Studii, prelegeri şi note de curs de istoria filosofiei antice şi medievale, Vol. I, Filosofia în Orientul Antic (Egipt, Mesopotamia, China, India), Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006; Dumitru Isac, Scrieri filosofice şi literare, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006; Dumitru Isac, Studii, prelegeri şi note de curs de istoria filosofiei antice şi medievale, vol. II, Filosofia în Dacia, Grecia şi Roma. Orientul şi Occidentul medieval, Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2008; Dumitru Isac, Aristotel (reeditare după o altă versiune a manuscrisului original), Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2009 și, firește, lucrarea Jean-Jacques Rousseau, „Casa Cărții de Știință”, Cluj-Napoca, 2017. 
Inregistrarea dezbaterii este postata pe adresa de mai jos: 

miercuri, 19 aprilie 2017

Ediția din 21 aprilie 2017, De la Eufrosin Poteca la Constantin Noica. Către o abordare hermeneutică a tradiției filosofice românești

Cum mai semnalam pe acest blog, unul dintre cele mai insolite fenomene ce se petrec în cultura noastră reflexivă îl constituie inițierea de cercetări metodice, profesionalizate, în domeniul istoriei filosofiei românești, segment de investigații teoretice lăsat, decenii întregi, la voia întâmplări.
Aceia dintre Dvs. care urmăriți constant dezbaterile puse în undă de emisiunea Izvoare de filozofie ați putut constata dinamica accelerată a acestor cercetări specializate din domeniul amintit, cercetări comunicate public în simpozioane ori sesiuni de comunicări, în studii, articole și eseuri apărute în publicații universitare și academice de prestigiu – a se vedea revista „Studii de istorie a filosofiei românești” publicație a Institutului de filozofie și psihologie „Constantin Radulescu-Motru” al Academiei Române -  și, firește, în volume colective sau de autor.
Ei bine, și în dezbaterea din această săptămână ne vom plasa în aria acestor preocupări filosofice, dar de această dată pentru a reflecta împreună asupra metodelor de cercetare mobilizate de membrii comunității cercetătorilor specializați în investigații asupra istoriei, creativității și originalității, gândirii românești. În alte cuvinte, dezbaterea se va concentra pe calitatea acestor cercetări știindu-se, de la Descartes încoace, că între adevăr și metodă există o unitate indisociabilă. Simplu spus, doar metodele bine alese și adecvate conținutului îndrumă gândirea cercetătoare către corectitudine și adevăr.

Pretextul acestei dezbateri ne-a fost sugerat de aparția recentă, la Editura Universității din București,  a două impresionante volume cu titlul Lucrări de istoria filosofiei românești (vol. I, 237 p. și vol. II, 620 p.) ce unifică editorial cercetările sistematice ale cunoscutului filosof și eseist Viorel Cernica, profesor universitar la Facultatea de filozofie a Universității din București și, deopotrivă, cercetător la Institutul de filozofie și psihologie „Constantin Radulescu-Motru, al Academiei Române. Trebuie subliniat, în acest context de precizări editoriale, și faptul că aceste volume vor fi lansate la cea de-a XII-ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest 2017, eveniment ce se va produce chiar în ziua deschiderii acestuia, respectiv pe data de 24 mai 2017, orele 18.00.   
Ce înseamnă a cerceta metodic filosofia românească? Metoda se referă doar la aplicarea unor reguli clare și distincte, așa cum îi îndeamna Descartes pe filosofi? Interpretarea metodică a istoriei filosofiei românești este, la rândul ei, o formă de creație intelectuală? Există o dispută a metodelor în filosofia românească?
Acestea sunt, în principal, întrebările pe care le vom adresa filosofului Viorel Cernica, invitatului ediției din această săptămână a Izvoarelor de filozofie.
Vă așteptăm vineri, 21 aprilie 2017, între orele 21.10-22.00 pe lungimile de undă ale RRC.
Inregistrarea dezbaterii este postata pe adresa de mai jos: 


miercuri, 12 aprilie 2017

Ediția din 14 aprilie 2017, Despre adevărul credinței și adevărul ştiinţei. Explorări filosofice și teologice actuale

Lector univ. dr. Laurențiu Gheorghe 
Învățătura creștină a iubirii și vieții veșnice este intim corelată cu ideea de adevăr. La întrebarea unui fariseu: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?”, Iisus a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi prorocii” (Matei: 22, 36–40).
Evanghelia după Ioan, cap. 8 deslușește, între altele, această intimitate între iubire, viață veșnică și adevăr. „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. De aceea fariseii I-au zis: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus şi le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine. Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi
La întrebarea îndoielnică a lui Toma care i-a zis lui Iisus: ”Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem ştii calea? Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”- Evanghelia după Ioan (14:6).
De pe această platformă a unui adevăr indubital, între învățătura creștină și cea lumească există o ruptură radicală sesizată încă de Tertulian, unul dintre primii scriitori patristici în frazele: „Ce este comun între Atena si Ierusalim, între Academie şi Biserică? Cu atât mai rău pentru aceia care au dat la lumină un creştinism stoic, platonic, dialectic. Pentru noi, nu mai avem nevoie de curiozitate, după Iisus Hristos, nici de cercetare, după Evanghelie”.
Mai mult chiar, Sfântul Pavel formulează pentru credincios următoarea prescripție: „Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slave ale lumii, și nu după Hristos” (Coloseni, Cap. 2:6).
Care sunt argumentele care susțin complementaritatea pe care o gândim noi astăzi între adevărul învățăturii creștine și adevărul obiectiv al științei? Faptul că astăzi vorbim nu doar despre un singur adevăr, ci despre multiplele experiențe ale adevărului: științifice, artistice, religioase și practice? Nu cumva acest dialog este posibil prin faptul că adevărul este o stare de conştiinţă și un act de încredere și certitudine interioară?
În jurul acestor întrebări principale se va concentra dezbaterea din ziua de vineri, 14 apr. 2017, Vinerea Mare, între orele 21.10-22.00, dezbatere pe care o realizăm cu dl. Laurențiu Gheorghe, filosof și teolog, lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București.
Înregistrarea dezbaterii este postată pe adresa de mai jos: 



miercuri, 5 aprilie 2017

Ediția din 7 aprilie 2017, Între filosofia limbajului și filosofia matematicii. Gottlob Frege – fondator al gândirii analitice


Dialogul dintre filosofie și matematică pare a fi o constantă a gândirii europene încă din momentul ei inaugural, grecesc. Să ne reamintim, spre pildă, de Pitagora și de opțiunea sa de a filosofia chiar în limbajul matematicii, sau de Platon, el însuși pasionat de cifre și numere, care permitea accesul la cursurile predate în „Academie”, doar celor care știau deja geometrie.
Simplificând lucrurile, dialogul dintre cele două preocupări distincte ale minții a fost stimulat atât de filosofi, cât și de matematicieni.
Pe de o parte, simplitatea, rigoare, precizia și exactitatea matematicii i-au impresionat atât de mult pe filosofi, încât nu puțini dintre ei au dorit să importe „spiritul geometric” în filozofie. Cazurile lui Descartes ori Leibniz sunt exemple notorii în acest sens.
Pe de altă parte, matematicienii înșiși, din nevoia de a rezolva unele probleme de interpretare a limbajului matematicii, au apelat la filozofie, devenind, poate fără voia lor, filosofi.
Ilustrarea genială a unei astfel de metamorfoze o găsim exemplar în opera lui Gottlob Frege (1848-1925) gânditorul, care a argumentat că între matematică și filozofie există mai mult decât dialog, chiar o afinitate structurală. Simplu spus, matematicienii trebuie să-și fundamenteze filosofic limbajul cu care operează, în vreme ce filosofia trebuie să devină, la rândul ei, riguroasă și reflexivă față de propriul sau limbaj conceptual.
„Ce sunt numerele”? „Ce este adevărul aritmetic”? Iată două dintre întrebările pe care Frege le punea în lucrarea sa din 1844, Bazele aritmeticii, întrebări susceptibile de a primi un răspuns doar dacă matematica și filosofia „lucrează” împreună. Prin urmare, dincolo de preferințele și deciziile arbitrare ale unui filosof sau ale altuia, anumite tipuri de probleme și interogații nu pot primi răspunsuri verosimile, decât dacă matematica și filozofia fac parte dintr-un întreg cognitiv comun.
Cum a realizat Frege această unificare între matematică și filozofie, devenind astfel, nu numai fondatorul unor noi domenii de cercetare, cum ar fi filosofia matematicii sau filosofia limbajului, ci chiar întemeietorul unui nou stil de practică filosofică ajuns astăzi planetar: filosofia analitică?
În jurul acestei întrebări vom organiza, într-o încercare de profil de personalitate Gottlob Frege, dezbaterea din această săptămână, Companionul nostru de dialog va fi dl conf. univ. dr. Sorin Costreie, Prorector al Universității din București, unul dintre  bunii cunoscători ai filosofiei lui Frege atât la noi, cât și în diverse cercuri de profesioniști din străinătate. Beneficiar al unor burse de studiu și de cercetare ȋn Italia, Spania, Germania, Canada şi SUA, dl Sorin Costreie predă, la Facultatea de filozofie, între altele, filosofia matematicii și filosofia limbajului, iar de curând a publicat la Editura Universității din București, Șase studii fregeene, volum la care vom face dese referințe.
Vă astept, ca de obicei, vineri, 7 aprilie 2017, intre orele 21.10-22.00 pe lungimile de undă ale Radio România Cultural.  
Inregistrarea dezbaterii este postată pe adresa de mai jos: 


marți, 28 martie 2017

Ediția din 31 martie 2017, Discernământ moral și dileme etice. Abordări ale metafizicii și filosofiei culturii

Practicile noastre actuale de viață sunt atât de complexe și contradictorii, încât discernământul, respectiv capacitatea naturală a conștiinței noastre de a deosebi binele de rău, pare a fi tot mai precar din moment ce apelăm, tot mai intens, la coduri de etică menite să discrimineze între bine și rău și, firește, să reglementeze explicit comportamentul nostru moral în direcția binelui.
Faptul ca atare, impus de dilemele morale în care suntem implicați deseori, produce în ciuda avantajelor și o serie de paradoxuri etice. Întrebare: cum împăcăm în conștiința noastră, atunci când evaluăm moral un comportament sau altul, conflictul dintre aplicarea corectă a unor proceduri de evaluare etică, în condițiile în care discernământul nostru moral se antepronunță etic în mod instantaneu? Cu alte cuvinte, dacă noi știm deja ce este bine și ce este rău, atunci în ce costă legitimitatea etică a aplicării de coduri morale?
În mod evident lucrurile nu se opresc aici! Ce facem cu nenumăratele situații de viață care, în principiu, nu pot fi reglementate etic prin coduri? Cum ar fi, de pildă, nedreptatea morală pe care o reperăm în fiecare clipă a vieții noastre. În astfel de contexte, capacitatea noastră de discernământ este bună sau nu? Până la urmă, care sunt criteriile după care noi decidem că evaluările etice generate natural prin puterea discernământului, trebuie completate cu reglementări codificate etic? Pe scurt, când este sau nu este valabilă etic capacitatea noastră de discernământ moral?
În jurul acestor întrebări, care se interoghează filosofic și metafizic asupra eticii însăși, ne vom concentra în dezbaterea din această săptămână, având ca sursă de inspirație o apariție editorială unică în spațiul nostru cultural și filosofic. Este vorba despre Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală, Editura Fundației Academice Axis, 2016, semnată de Ramona Ardelean, cunoscută eseistă, profesor de științe socio-umane și doctorand în filosofie, invitată a dezbaterii radiofonice pe care v-o propunem în această săptămână.
Vă asteptăm, ca de obicei, pe lungimile de undă ale Radio România Cultural, vineri, 31 martie 2017, între orele 21.10-22.00.
Dezbaterea este postata la adresa de mai jos: 


joi, 23 martie 2017

Ediția din 24 martie 2017, Aplicații matematice în filosofia artei. Matila Ghyka: profil de personalitate

Apariția recentă la Editura Nemira a unei incintante și insolite traduceri din opera lui Matila Ghyka, Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, readuce în spațiul intelectual românesc multiple teme de reflecție, pe care le vom supune atenției Dvs. în dezbaterea din 24 martie 2017.
În primul rând, vom vorbi despre figura enigmatică a unui savant care ilustrează forța universală a creativității românești. Căci, românul Matila Ghyka, strănepot lui Grigore al V-lea Ghica, ultimul domnitor al Moldovei a fost nu doar diplomat, atașat de legație la Berlin, Roma și Madrid, ofițer al marinei franceze, profesor la Școala de ofițeri de marină de la Constanța ori la Universitatea California de Sud, unde a predat filosofie, semantică și estetică, ci și un filosof matematician care a  scris numeroase tratate de estetică și filosofie.
În al doilea rând, această lucrare ne reamintește faptul că scrierile lui Matila Ghyka au influențat artiști de renume, precum Salvador Dali, pictorul care și-a conceput capodoperele sale, Leda atomica, Madonna de la Port Lligat (1949) și  Cina cea de taină (1955), urmând teoriile matematice despre artă ale savantului român.
 Lucrarea pe care o vom dezbate, readuce într-un prim plan reflexiv, încercarea constantă a unor filosofi matematicieni, care de la Pitagora și până astăzi, au fost preocupați de a întemeia pe baze științifice și teoretice riguroase discursul nostru despre estetică și creație artistică.
În sfârșit, traducerea acestei lucrări trezește în noi ideea că încercarea lui Matila Ghyka de a împăca pitagoreismul antic, în plan mai general, metafizica și mistica antică cu știința contemporană este nu doar un banal act de exegeză, ci o formă autentică de creativitate ideatică și filosofica.
Vă aștept, ca de obicei, și în această vineri, de la orele 21.20, pe lungimile de undă ale RRC, pentru a medita împreună asupra destinului unei opere științifice și filosofice care este mai bine cunoscută în lume, decât în România.

Invitat în studio este dl asist. univ. drd. Cornel Florin Moraru, un tânăr filosof cu specializări intelectuale interdisciplinare: cibernetică, limbi clasice, istoria filosofiei românești și europene, filosofia culturii, filosofia artei și estetică. 
Inregistrarea dezbaterii este postata la adresa de mai jos:

duminică, 26 februarie 2017

Ediția din 3 martie 2017, Mintea, această enigmă perpetuă. Cum privește un fizician natura conștiinței?

dr. Cristian Presura 
De la somația pe care a lansat-o Newton: „fizică, ferește-te de metafizică” și până astăzi, dialogul dintre filosofie și fizică s-a dovedit a fi plin de asperități. Pe de o parte, filosofii susțin că fundamentele fizicii nu se află în fizică, ci în filosofie. Căci, în spatele calculelor și formulelor, a experimentelor și măsurătorilor stau concepte generale care nu sunt interogate și examinate. Mai mult chiar, fizicianul propune o cunoaștere cantitativă, cauzală și experimentală a fenomenelor materiale cercetate, dar nu se interoghează și cum este posibilă o astfel de cunoaștere. Posibilitatea însă, susțin filosofii, este mai presus de realitate, din moment ce un lucru este real doar pentru că are posibilitatea de a exista.
Pe de altă parte, fizicienii și toți practicienii științei, de altfel, își concep proiectele lor de cercetare experimentală fără ca în prealabil să citească lucrări de filosofie. Cercetarea efectivă nu ține cont de opiniile personale ale unui filosof sau ale altuia, chiar dacă unii dintre ei dovedesc competențe remarcabile în cunoașterea structurii și dinamicii unor domenii ale științelor naturii. Nu filosofia și opiniile personale opozitive ale filosofilor ghidează proiectele exploratorii individuale ale cercetătorului, ci tradiția internă de cercetare a domeniului, tipurile de interogație, de rezolvare a problemelor și metodele matematice și experimentale acceptate unanim de comunitatea profesioniștilor domeniului.
Ei bine, în ciuda acestei opacități reciproce, interogațiile privitoare la natura ideală a conștiinței și a relației acesteia cu corpul material – celebra problemă modernă suflet-corp, formulată de către Descartes, cercetată azi în orizontul problematic al dualismului mind-body de un corpus de cel puțin șapte științe - îi contrâng pe filosofi și fizicieni să intre într-un dialog competitiv, dar colaborativ.
Între altele, deslușirea problematicii mecanismelor de constituire a experienței externe, a întâlnirii noastre perceptuale cu obiectele lumii materiale, a experienței interne, interacțiunea cu noi înșine, la care ceilalți nu au acces, și a relației dintre aceste două tipuri de experiențe, constituie un solid punct de întâlnire între filosofi și fizicieni.
Cum cunoaștem datele experienței externe? Modelul explicativ, știm cu toții, este materialist. Pe urmele fizicii - domeniul care a dat modelul cunoașterii științifice în genere - noi împărtășim teoria după care realitatea obiectuală, inclusiv cea umană, constă din obiecte, procese şi proprietăţi pur materiale sau fizice, care ascultă de aceleaşi legi fizice fundamentale şi care pot fi explicate prin intermediul ştiinţei. În acest sens, obișnuim să spunem că nu există „substanţe imateriale” sau „suflete” sau „spirite” ceva de natură non-materială care să existe în paralel și independent de lumea materială, tangibilă. Mintea și fenomenele interne care-i aparțin ei, stările noastre psihologice, pe scurt viața noastră interioară, pot fi explicate științific plecând doar de la acest model explicativ.
Oare, putem aplica până la capăt modelul explicativ materialist? Datele experinței interne, posibilitatea noastră de acces instantaneu la eul individual, cât și a puterii imaginației de a construi universuri posibile sunt simple cauzări de tip neurologic? De ce natură sunt experienţele noastre senzoriale şi perceptive care sunt intrinsec subiective, numite în literatura de specialitate cu termenul „qualia”? În ce raport se află proprietățile obiective ale lucrurilor, masă, formă, culoare etc. cu evaluările noastre subiective, emoționale și de gust? Identitatea individuală, conștiința de sine și convingerea că eul nostru este unic în această lume, pot fi explicare prin mecanisme cauzele, fizico-chimice, neurologice? Dar atunci, cum mai putem vorbi despre creație și libertatea voinței, despre responsabilitate și etică, dacă totul este înlănțuit cauzal?  În final, cum poate răspunde modelul materialist la cunoscuta provocare a lui David Hume care susține, că pe experienţa internă a conştiinţei proprii se întemeiază toate celelalte acte ale minții, inclusiv actele de cunoaștere? Dacă existența faptelor interne ale minții sunt o precondiție a cunoașterii și științei, atunci cum putem explica această experiență internă primodială, plecând de la ceea ce e derivat, adică de la experiența externă, cea cu obiecte tangibile?
Acestea sunt datele de fundal ale dezbaterii din această săptămână,care tematizează problematica minții și a naturii conștiinței, plecând de la modelul cunoașterii științifice.
Invitat în studio este un cunoscut om de știință, cercetător la compania Philips, autor de zeci de brevete și lucrări apărute în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume, Physical Review B, Physical Review Letters și Scince, dr. în fizică, Cristian Presură. Domnia sa și-a suținut doctoratul la Universitatea Groningen din Olanda și s-a specializat în domeniul cercetărilor medicale. Este, deopotrivă, pasionat și de popularizarea științei (a se vedea, https://www.facebook.com/presura?fref=ts). Lucrarea domniei sale Fizica povestită, apărută în 2014 la Editura Humanitas și premiată de Academia Română, a devenit o lucrare de referință pentru ceea ce înseamnă știință pe înțelesul publicului cultivat.  
Vă invit, așadar, să urmăriți dezbaterea din ziua de vineri, 3 martie, între orele 21.15-22.00, pentru a vedea cum privește un fizician profesionist una dintre cele mai încăpățânate teme de reflecție filosofică: dualismul minte-corp.
Inregistrarea emisiunii este postata pe adresa de mai jos: